Acasă > Raluca Iacob: “Sectorul cultural independent cuprinde o diversitate foarte mare de tipuri de organizații și de tipuri de obiective”

Raluca Iacob: „Sectorul cultural independent cuprinde o diversitate foarte mare de tipuri de organizații și de tipuri de obiective”

martie 2021

Raluca Iacob este facilitator de proces în cadrul proiectului re:form, un program pentru sprijinirea organizațiilor culturale independente care aspiră să depășească modelele tradiționale de dezvoltare organizațională și care țin cont de specificul sectorului și condițiile fragile în care își desfășoară activitatea în România. Am întrebat-o câteva lucruri despre sectorul cultural, despre provocările și nevoile pe care le au în prezent organizațiile culturale independente. 

DIU: Ca introducere, ar merita să vorbim puțin despre experiența ta în domeniul cultural. Care sunt momentele cheie, principalele lucruri care te-au format? 

Raluca Iacob: Pentru mine, experiența fundamentală a fost rolul de consultant pentru accesarea de fonduri europene la Punctul de Contact Cultural, chiar când am început să lucrez. M-a pus pe o direcție din mai multe puncte de vedere, dar cel mai important cred că a fost faptul că m-a plasat de la început într-o zonă de intermediere între interesele unor finanțatori publici, europeni, în acel caz, dorințele și nevoile operatorilor culturali și apoi, desigur, fiindcă lucram pentru o instituție subordonată Ministerului Culturii, trebuia să ținem cont și de contextul național, de activitatea și intențiile Ministerul Culturii. M-a fascinat zona asta de mediere și de intermediere între interesele, nevoile și modul în care funcționează diferiți actori culturali și administrativi. Cred că apoi am dus acest rol în tot ce am făcut. De la proiectele de voluntariat pentru sectorul cultural, când am fondat banipentruarte, până la felul în care am lucrat pentru realizarea strategiei culturale a Timișoarei, pentru Primărie, la proiectele Asociației MetruCub, care s-a poziționat ca acest creator de context și de discuții între diverși actori culturali, la munca de advocacy și, în ultimii ani, la activitatea de consultanță pentru diverse organizații private și instituții publice. 

DIU: Acest rol te ajută să ai o privire de ansamblu foarte clară asupra diferitelor sisteme de lucru din domeniul cultural, de la instituții de stat, la organizații. În ce privește sectorul independent, care sunt nevoile sau provocările cu care se confruntă organizațiile? 

R.I.: Consider că sectorul cultural independent este întreținut într-o stare de precaritate. Și când zic “precaritate” nu mă refer doar la lipsă de venituri pentru a-și realiza activitatea, ci și la un lucru care decurge din asta, dar este cumva și separat, și anume lipsa unui număr suficient de mare de oameni capabili să sprijine producția culturală, medierea culturală, care să dezvolte organizații cu impact. Motivele sunt multiple, de la lipsa unui cadru legal adaptat, la lipsa de finanțări previzibile, consistente, profesioniste, la lipsa de ocazii de formare profesională în cadru academic și profesional, pentru sectorul cultural independent. Este regretabil și simptomatic faptul că exemplele pozitive de organizații neguvernamentale și artiști independenți care au reușit să mai miște lucrurile, să creeze programe și produse culturale valoroase, să fie repere, nu au reușit și să devină adevărate școli și modele pentru alte organizații culturale independente. Maxim, ele au inspirat și au crescut oameni capabili, dar nu au creat tipare funcționale de dezvoltare sustenabilă, probabil pentru că mediul și contextul de lucru au fost pline de capcane, de provocări foarte dificile și, tot timpul, de imprevizibil.

De altfel, capacitatea de transfer și de învățare în sectorul cultural independent, între organizații, de la o generație la alta, mi se pare destul de mică. Și asta face ca fiecare actor cultural independent, atunci când începe să lucreze, să aibă sentimentul că o ia cumva de la zero, deși evident că asta nu este real. Ceea ce sigur că dă și un anumit dinamism, și o anumită prospețime continuă activității în sectorul cultural independent, dar face lucrurile și mult mai dificile și, la un nivel mai general, chiar tragice. Eu numesc tragică situația în care vezi cum organizații mai tinere se bazează pe procese de lucru care știi că le vor face în câțiva ani să atingă o limită. 

Un lucru care ar merita poate cercetat mai în detaliu este vârsta a celor care lucrează în mediul cultural independent. Impresia mea este că este foarte joasă, adică sunt foarte tineri și, de fapt, în jurul vârstei de 40 de ani, marea majoritate ies din sistem sau continuă într-o formă parțială, găsindu-și un loc de muncă mai stabil, care să le asigure fonduri mai substanțiale în alt fel. Iar asta, din păcate, înseamnă că acea experiență, înțelepciune, cunoaștere acumulată de-a lungul timpului nu poate fi crescută, de la o generație la alta, în cadrul sectorului cultural independent decât punctual.  

Raluca Iacob, facilitator de proces în cadrul proiectului re:form

DIU: Pe lângă asta,  există o legătură foarte strânsă între o organizație, ideea care stă la baza acestei organizații și omul care a crezut, la un moment dat, în respectiva idee. În momentul în care persoana sau grupul central de persoane obosește, treptat se deteriorează și sistemul organizației în cauză. 

R.I.: Asta decurge și din faptul că foarte multe organizații culturale independente sunt, de fapt, organizații de artiști sau de persoane cu o pasiune pentru arte, și sunt înființate pentru a aduce la viață ideile lor. Și atunci această personalizare excesivă, cumva, a organizației este un fenomen firesc. Aceste organizații, dacă reușesc să-și pună problema dincolo de dorințele și proiecțiile lor despre ce rol ar trebui să aibă arta, ce artă ar merita să existe, pentru a asuma și o logică a nevoilor publicului și comunităților, atunci ajung să înțeleagă mai bine și nevoia de a defini anumite relații și procese de lucru clare, echitabile și eficiente. De altfel, mizele artistice puternice și o abordare managerială atentă la situația socială și nevoile publicului și ale societății nu sunt deloc în conflict în sine. Ține foarte mult și de o anumită calitate a atenției la mediu, de o capacitate de organizare și de a lucra în echipă, care sunt niște trăsături ale celor care le fondează. În ce măsură au ei însă aceste competențe? Au ei ocazii pentru a se forma în spiritul unui management cultural capabil? Își doresc să facă asta? Dacă nu, de ce?

Ce face ca lucrurile în România să fie extrem de dificile este ce spuneam la început: precaritatea sectorului cultural independent, faptul că toată lumea încearcă, într-un context foarte fragil și sărac, să facă ceva bun, chiar excepțional. Unii chiar reușesc, dar pentru marea, covârșitoarea majoritate, cred eu că există niște limite în încercarea asta, și unii se lovesc mai repede de ele, iar din asta pierdem cu toții, nu doar artiștii și lucrătorii cultural, ci și noi toți, societatea. Dar, iarăși, e vorba și de disponibilitatea personală a fiecăruia. Unii sunt dispuși să-și sacrifice viața pe altarul culturii și asta va însemna că vor promova un discurs al efortului disproporționat și al sacrificiilor necesare. Sigur, fiecare e liber să aleagă ce crede că e potrivit pentru el sau ea. Dar nu cred că prin prisma acestor excepții și eforturi copleșitoare trebuie să ne gândim la politici publice sau la condițiile propice sectorului cultural. Asta nu poate fi normalitatea pe care ne-o dorim.

DIU: Care crezi că ar trebui sau ar putea să fie schimbările la nivel sistemic, astfel încât să se diminueze sentimentul de izolare, de comunicare unilaterală, dinspre organizație spre sistem? 

R.I.: Nu e deloc simplu. Sectorul cultural independent ascunde o diversitate foarte mare de tipuri de organizații și de tipuri de obiective. Și atunci orice schimbare la nivel macro, orice măsură care și-ar propune să îmbunătățească situația lor, să creeze un mediu mai favorabil, ar trebui să țină cont de diversitatea asta. Pentru că, uite, pe de o parte sunt ONG-uri culturale care, cum ziceam, sunt ONG-uri de oportunitate (fără nicio conotație negativă a termenului), în sensul că o mână de oameni și-au dorit să facă proiecte împreună și au creat un ONG, pur și simplu ca vehicul pentru ideile lor, ca instrument pentru atragerea de fonduri, pentru a realiza activitatea. Ei au nevoie de libertate de expresie, de sprijinirea actului artistic, de flexibilitate foarte mare, încurajarea experimentului, platforme de distribuție și întâlnire cu publicul etc. 

Pe de altă parte, un alt tip de ONG cultural este cel care, de fapt, își asumă niște mize sociale, educaționale, civice, sunt ONG-uri care au un mix de persoane care sunt atât cu profil cultural, cât și cu profil social (asistenți sociali, sociologi) sau educațional și acest tip de organizație cred că merită încurajată să își asume mai clar o monitorizare și o raportare a impactului său social-educațional, să iasă din logica strict artistică. 

Apoi sunt ONG-uri culturale care se identifică cu sectorul cultural independent, dar care, de fapt, sunt ONG-uri comunitare, gândite pentru a răspunde nevoilor cetățenilor prin artă, prin cultură. Acolo discuția se poartă, iarăși, altfel, și pentru ele e nevoie de un set de măsuri care să le încurajeze să facă tocmai asta; să aibă o anume responsabilitate față de cetățeni, să își dezvolte instrumente de sondare a nevoilor comunității, și așa mai departe. 

Mai sunt ONG-uri culturale care își asumă o zonă antreprenorială foarte puternică, care își asumă o dublă față a activității lor, atât către zona non-profit, cât și către cea economică – fie prin servicii artistice prestate către diverse categorii, fie prin alte categorii de spectacole care să fie mai comerciale și care să completeze anumite proiecte non-profit. Iar ele, da, merită încurajate prin măsuri de tip sprijinire de startup-uri culturale, de exemplu. 

Varietatea de profiluri ale organizațiilor culturale independente este mare, acestea sunt câteva exemple, ar mai fi și acele organizații care își asumă rolul de capacitare, formare, dezvoltare de resurse pentru alți actori culturali, cele care își asumă cercetare independentă, observarea practicilor și politicilor culturale, cele care își asumă un rol de reprezentare, asociații profesionale etc. Firul roșu care trece prin toate aceste categorii este exact această independență. Ce înseamnă ea? În niciun caz faptul că nu au nevoie de niciun fel de sprijin, că se descurcă singure (deși unele pot alege să meargă pe drumul ăsta, e decizia lor să o facă). Înseamnă, însă, că ele au libertatea să-și aleagă obiectivele și misiunea și își asumă că fac asta în interes public. Din punctul meu de vedere, asta le unește. Și, indiferent de măsurile de politică publică care ziceam că ar fi cumva diferențiate în funcție de profilul lor, toate instrumentele care li se adresează trebuie să aibă în vedere asigurarea unei libertăți de acțiune și de expresie în sprijinul acestui interes public centrat în jurul unei vieți demne și împlinite, al respectării drepturilor omului și al unei societăți democratice. 

DIU: Mi se pare util că, deși la o scară mai mică, se întâmplă această orientare spre diversitate în cadrul re:form. S-ar putea ajunge la o astfel de abordare la nivel național? 

R.I.: Eu cred că se poate, dar se poate plecând gradual de la programe precum re:form către contexte mai largi de dezbatere și de susținere. Formatul propus de re:form, în care un număr foarte mic de organizații, cinci, intră într-un proces de regândire a practicilor lor de lucru, ele reprezentând fiecare un tip aparte de organizație culturală, iar transformarea acestui grup de organizații într-o așa-numită comunitate de învățare este un proces care ia timp și are nevoie de un anumit tip de facilitare și individuală, și de grup. 

La nivel național mi se pare că ne lipsesc, de ani de zile deja, evenimente bine gândite cu format deliberativ și investiția în capacitatea organizațională. Mă refer la evenimente de tip forumuri, pe niște teme general formulate, dar în jurul cărora se pot tocmai strânge persoane și organizații cu perspective foarte diferite, și la programe de finanțare și facilități în sprijinul creșterii capacității organizațiilor culturale. Cred că momentul în care suntem acum, cel în care realizăm această situație creată de pandemia COVID-19, ar putea să fie o ocazie foarte potrivită pentru niște discuții pe astfel de teme comune. Temele pentru aceste inițiative pot fi de la: gestionarea și accesul la spații pentru organizații culturale până la relația cu publicul, cum ne asumăm obiectivele sociale etc. Punând pe masă astfel de teme și invitând organizații diferite să ia cuvântul, administrația publică ar putea să facă diverse analize atât ale abordării lor, cât și a nevoilor lor, și asta să o informeze ulterior cu privire la oportunitatea unor măsuri, programe, strategii și așa mai departe. 

DIU: Crezi că există câteva reguli, sfaturi de care ONG-urile ar putea să țină cont pentru a-și ușura existența în mediul cultural românesc? 

R.I.: Pentru mine, noțiunea cheie este onestitatea. Atât a membrilor echipei unii față de alții, cu privire la interesele și disponibilitatea lor, dar și cu privire la ceea ce se poate face în contextul dat. Un exercițiu pe care îl sugerez tuturor este să construiască, atunci când au identificat o problemă în organizație, un arbore al problemei, încercând să descopere motivele pentru care acea problemă există și efectele, bineînțeles, pentru a vedea cum se manifestă ea. Să facă asta în echipă, și să facă diferența între cauzele interne, care țin de ei, și cele externe, care țin de context și de felul în care este societatea noastră acum. 

Cred că ăsta este un exercițiu bun pentru că te confruntă cu realizarea lucrurilor care îți stau în putere să le schimbi, care țin de tine și de felul în care tu faci lucrurile ca organizație, versus lucrurile care sunt în afara ta și la care răspunzi, dar pentru care există o limită a adaptării (sau luptei pentru schimbarea lor), dincolo de care, de multe ori, se întrevede eșecul. Și conștientizarea faptului că, de la un punct încolo, eșecul nu mai este o responsabilitate personală și organizațională, ci este o consecință a unei anumite situații externe și a inadecvării aspirațiilor noastre la acest context. Acesta mi se pare un pas extrem de important către un soi de maturizare organizațională, și chiar personală, pe care apoi se pot construi decizii responsabile și asumate.

 

re:form este o activitate din proiectul Cluj Future of Work finanțată de Comisia Europeană prin Urban Innovative Actions și Primăria Municipiului Cluj-Napoca.

Cluj Future of Work este un proiect inițiat de Divizia de Inovare Urbană din Cluj-Napoca, creată de Centrul Cultural Clujean în parteneriat cu Centrul de Inovare și Imaginație Civică din Primăria Cluj-Napoca.  

Cluj Future of Work este realizat în co-management de către Primăria Cluj-Napoca și Centrul Cultural Clujean, într-un consorțiu cu alte opt organizații locale: Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană Cluj, Clusterul de Industrii Creative Transilvania, Cluster Mobilier Transilvan, Cluj IT Cluster, Transilvania IT Cluster, Festivalul Internațional de Film Transilvania, Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca și ZAIN Festivalul de Creativitate al Transilvaniei.